Spitalul (21)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și  în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.

Era Avram cel care intrase în încăpere.

— Moravetz n-a sosit încă?

— A fost și pe la dumneavoastră, dar nu l-ați putut primi.

— Cum?

— Ați spus să aștepte cinci minute.

— A! El a fost…

— Noi am înțeles că sunteți supărat pe el din cauza că nu a terminat la timp situațiile

acelea și…

— Nu-i adevărat! Eu pur și simplu nici n-am știut cine bate la ușă.

— Înțeleg. Vă rog să mă iertați! Domnul administrator este superiorul meu direct și este normal că nu trebuie să-i critic eu acțiunile…

Da, din scrisoarea lui Iancu nu reiese clar ce atitudine trebuie să iei acum față de acest

administrator. În fond, ar putea să-i boicoteze situațiile pentru Iancu, luându-i pur și simplu oamenii pentru alte munci, de lucru găsindu-se berechet. Dar intuiția îi spunea lui Lazăr că n-ar proceda bine. Nu pentru că ar fi mai convins ca înainte că Moravetz ar putea — prin absurd — să facă totuși parte din statul major, ci pentru că nu i se părea modul cel mai sigur de a-și pune subalternul la punct.

— Bine, dar în realitate cum stați cu situațiile acelea pe care le tot cere Iancu?

— Sunt gata. Domnul administrator le semnează acum. Curierul așteaptă să le ducă.

Eu am…

— Stai! Stai că sunt câteva amănunte pe care va trebui să mi le lămurești: în primul rând cum o să le dea drumul fără să le văd și eu?

— Toate hârtiile care pleacă de aici se fac în trei exemplare: originalul rămâne la noi, unul se trimite la șeful spitalului și unul la dumneavoastră.

— Și cine a stabilit năzbâtia asta?

— Domnul administrator a primit instrucțiuni în acest sens. Sau ce puțin așa pretinde.

— Și dacă mie nu-mi convine ceea ce semnează el?

— În cazul acesta aveți dreptul să cereți o anchetă sau să recomandați revenirea la situația de dinaintea apariției actelor respective. Neintervenția dumneavoastră reprezintă

acordul tacit al administrației generale. Dar, bineînțeles, înainte de a se emite un act. Dacă binevoiți să credeți necesar, puteți să dispuneți într-un anumit fel.

— În ce fel?

— în care veți crede de cuviință.

— Al doilea lucru pe care te rog să mi-1 spui despre ce curier spuneai că așteaptă să ducă situațiile?

— Nu știu cum îl cheamă.

— Stein?

— Nu. Domnul Stein este curier fără plată. Domnul administrator a angajat un curier

regulat pentru serviciul nostru.

— Ce vorbești? Adică vrea să mă concureze?

— Nu îndrăznesc să comentez asemenea lucruri. Chiar dacă aș fi de partea dumneavoastră — și vă rog să mă credeți că sunt — , trebuie să admit că domnul administrator are dreptul să numească funcționarii din serviciul său.

— Îhî! Las’ c-om mai vedea noi! În orice caz, avansarea va fi și în continuare cea stabilită de mine: atunci când cineva urcă o scară, cel ce-1 urmează în ierarhie îi ia locul!

Nimeni altul! Ai înțeles? Te rog să-i transmiți asta și domnului administrator ca pe o directivă.

— Am înțeles, numai că…

— Că ce? Nu se discută!

— Este totuși o situație…

— Ce situație?

— Domnul administrator a primit o recomandare chiar din partea comandamentului după care pe anumite trepte ale scării ierarhice să fie numiți doi slujbași cu grad egal. Acest lucru se consideră că ar stimula competitivitatea în ceea ce privește sârguința și ar mări

concurența în bine.

— Zău? Ai dracului! Ca să nu meargă lucrurile lin și să se mănânce oamenii între ei…

— Chiar așa! Dar bineînțeles că eu sunt mult prea mic pentru a…

— Uite ce e: nu se numesc gemeni pe același post fără înștiințarea mea! Ai priceput?

— Da și mă bucură mult acest lucru.

— Te vei bucura și mai mult dacă vei lucra bine pentru mine! Și domnul Moravetz ar putea primi un geamăn…

— Domnule administrator general, eu îmi voi da toată silința și pe mai departe. Dar singura mea dorință nu… singura mea răsplată nu doresc să fie decât bunăvoința domnului administrator-general. Mai ales că slujbașii începând eu adjuncții, cum aș fi eu, nu-i poate

numi decât personal domnul Comandant. În lipsa dânsului se poate avansa ierarhic, dar tot domnul Comandant trebuie să semneze definitivarea în funcție.

— Mă, voi le știți pe toate! Nu, nu era cazul să spună mai mult. Nu era genul lui să stea să se lamenteze cu toată lumea că el, în ciuda funcției sale, era mai puțin la curent cu cele ce se întâmplau decât toți mărunții slujbași și petiționari cu care venea în contact. Și poate că nici n-ar fi fost inteligent din partea lui să recunoască așa ceva. la spune-mi, continuă el pe un ton degajat, dacă tot ați terminat situațiile acelea, de câți oameni aveți voi nevoie acolo pentru treburile curente?

— Păi, nu suntem destui. În primul rând…

Moravetz bătu la ușă și intră. Avea cearcăne sub ochi, dar privirea, mai mult decât restul înfăț ișării sale, dovedea că este foarte obosit și că între el, cel de acum și cel care până nu de mult mai dispăruse ca un fluturaș prin grădina spitalului, nu prea mai erau asemănări. „Domnul acesta din elită nu prea mai arată ca un Übermensch”, gândi Lazăr.

— V-am adus situațiile. O copie a fost trimisă la domnul șef al spitalului.

— Prin curierul numit de dumneata. Știu! Luați loc amândoi! Va trebui să ne reorganizăm. În primul rând va trebui să știm exact ce slujbași sunt subordonați administrației spitalului și cine este subordonat administrației generale.

— Păi. toți suntem subordonați administrației generale.

— Nu. nu așa! Am nevoie de un serviciu care să lucreze numai de pe perspective de

coordonare.

Moravetz îl privi și Lazăr văzu că administratorul pricepe surprinzător de repede totul. Dar în ochii lui Moravetz nu se putea citi nici ură, nici opoziț ie. Doar oboseală. Era clar: Lazăr dorea un serviciu de supraveghere, astfel încât Moravetz să alunece undeva pe la mijlocul! ierarhiei, slujbașii mai mărunți, aflați în subordinea exclusivă a lui Lazăr. putîndu-1 controla și șicana oricând. Administratorul încercă o singură manevră de apărare, dar era epuizat, era

evident că trebuia să-și sape tranșeele și să reziste cât o putea. De un contraatac nu putea fi deocamdată vorba.

— N-ar trebui în cazul acesta să mutați administrația generală undeva la etaj, acolo unde n-ați fi deranjat de toți petiționarii?

— Nu. Deocamdată voi rămâne în biroul acesta. „Și n-am de gând să mă retrag acolo unde bacșișurile nu mai au cum să pătrundă!“ Să luăm deci o bucată de hârtie și să vedem practic ce schimbări vom face. Am să vă rog să veniți și dumneavoastră cu idei, nu le pot face

pe toate eu singur! În primul rând…

Numai că tocmai atunci sună telefonul. Lazăr îi făcu semn lui Avram să ridice receptorul, dar acesta i-1 dădu imediat:

— De la comandament!

— Domnul administrator general? întrebă o voce de femeie care lui Lazăr i se păru foarte cunoscută.

— Da.

— Rămâneți puțin pe fir, domnul Comandant vrea să vă vorbească.

„Deci totuși… Lazăr nu se putea hotărî dacă să-i dea pe cei doi subalterni afară sau nu. Pe de o parte, modul degajat în care va vorbi el cu șeful cel mare le va impune, desigur, dar poate va trebui să ceară anumite lucruri pe care ar fi recomandabil ca ei să nu le cunoască….

iar faptul că a fost chemat la telefon de către Luca era și așa un lucru care peste zece minute va face înconjurul spitalului. Dar, de fapt, va putea să-i concedieze cu un gest și atunci când…“ Îl auzi pe Luca luând receptorul în mână și vorbind foarte aproape de el, dar continuând o discuție cu cineva cu care se afla în încăpere sau vorbind poate la un alt telefon. Lazăr nu putea înțelege toate cuvintele și nici nu era prea atent, realizând abia acum, în ultima clipă, că nu are pregătit ce vrea să-i spună lui Luca. Măcar de l-ar fi sunat peste o jumătate de oră. Atunci ar fi avut terminat planul pe care tocmai se pregătise șă-1 pună la punct și care deocamdată era încă atât de nebulos. Doar o jumătate de oră… Discuția lui Luca se prelungi și Lazăr se gândi că decât să se tânguiască. Mai bine și-ar face niște notițe, poate că ar mai apuca să înjghebeze la repezeală ceva util, o bază de discuție… Dar nici faptul că-1 lasă să aș tepte atâta nu este prea bine: ce o să gândească Moravetz și Avram? Să-i dea acum afară nu mai avea nici un rost, ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat și ei n-ar face decât să umfle amănuntele.

— Ce mai faceți, domnule Lazăr? auzi brusc în receptor și în mod greu de explicat, se

simți luat cu totul prin surprindere.

— De unde vorbiți? se pomeni vorbind și-și dădu imediat seama că spusese o prostie.

— A! Din oraș, domnule Lazăr, din oraș, de la primărie. Uite, mă aflu în biroul unei doamne fermecătoare și m-am gândit să te sun. De altfel, doamna te cunoaște.

— Cine?

— Doamna Amarilli. Hai, nu mai fă pe nevinovatul, domnule Lazăr, doamna s-a spovedit.

— Dar ea ce caută acolo?

— Dânsa este secretară aici. Nu știai? Da, și mare baftă are șeful ei cu o asemenea colaboratoare. Am o întâlnire cu domnul primar la care va fi de față și domnul prefect, așa că din păcate acum n- am prea multă vreme să dezbatem acest subiect. Din păcate. Dacă mă uit pe ceas, văd că am și întârziat deja. Ce mai faceți?

— Aș vrea să vă vorbesc. Am unele propuneri de reorganizare a serviciului meu.

— Te ascult, domnule Lazăr, știam că mă pot bizui pe dumneata.

— Păi,… Lazăr își dădu seama că încă n-are ce spune. Sau că a uitat ce a vrut de la întâlnirea aceasta — fie chiar telefonică — dar atât de importantă. Care ar fi putut să fie atât de importantă. N-aș vrea să vă fac să întârziați de la discuția cu domnul primar… și cu domnul prefect. Dar ar trebui să-mi acordați… să vă sacrificați o jumătate de oră în care să putem…

— Dar bineînțeles. Știi ce te rog? Trimite-mi propunerile dumitale, am să le studiez și o să stăm de vorbă. Dacă le voi cunoaște, altfel voi putea vorbi și eu despre ele. Uite, domnul Stein ar fi cel mai indicat să trimiți prin el propunerile. Nu-i așa, domnule Stein? Și încă ceva: mai consultă-te cu dom’ judecător Bârzu. El ș tie chichițele alea avocățești de care noi habar n-avem, dar care sunt atât de necesare. Să știi că abia acum îmi dau seama cât sunt de necesare.

— Eu aș vrea…

— Să știi că atunci când am aflat că l-ai trimis pe Penescu administrator la ofticoși m-a apucat un râs că de abia am putut să-i semnez numirea. O să facă de acum ofticoșii o latină…

— Mai sunt niște lucruri urgente de clarificat, dar ar trebui să vă vorbesc personal. De exemplu… Lazăr începu să-și revină. Nu era el omul care să se piardă atât de ușor. Și în fața cui? în fața lui Luca? Păi, cât era ăsta de comandant acum…

— Domnule Lazăr, uite că a venit și domnul primar personal să mă cheme la dânsul în birou. Să știi că sunt foarte interesat de ideile dumitale. Ai avut întotdeauna un fel de a fi foarte… foarte inventiv… N-o să uit că dumneata, un negustor de cherestea, ai vrut să fabrici scobitori sau… sau scândurele de parchet… și… și alte lucruri grozave din lemnul pe care-1 aveai… Asta dovedește că faci parte dintre lei și nu dintre animalele de rând… Erai singurul negustor de cherestea de pe aici care a avut asemenea inițiative… Poate mai descoperi ceva ca și atunci, ceva trăsnet! Mai gândește-te și când o să am puțin mai mult timp o să stăm de vorbă. La revedere! A! Uite, îți trimite salutări și doamna Amarilli! Apoi convorbirea se întrerupse.

În Lazăr, renăscu vechiul comediant. Nu putea să lase să fie expediat în felul ăsta. Și mai ales față de martori. Față de subalterni!

— Așa că eu vă rog insistent să lămurim odată pentru totdeauna chestia asta cu atribuțiunile, cu statul major și cu celelalte chestii! Eu nu admit…

— Alo! auzi în receptor vocea telefonistei.

— Vă salut! și trânti receptorul.

— Domnilor, ați fost martori. M-am angajat față de comandant… față de domnul Comandant, că-i voi trimite o nouă organizare a serviciului nostru administrativ. Acum nu ne mai rămâne decât să ne punem pe treabă.

Și într-adevăr lucrară: adică Lazăr dădea directive, iar cei doi își notau și făceau din când în când câte o remarcă. Uneori reușeau să strecoare câte un nume pe un viitor post. Încercând să-și plaseze cât mai bine pionii, Moravetz constată cu neplăcere că Avram nu vorbea din spatele său, ci de pe undeva de lângă el. Ierarhia care părea sigură începea să se încurce. Lucrurile nu puteau merge în continuare așa — altfel amenințau să decadă în anarhie.

Fin, reuși să și sugereze acest lucru de câteva ori. Spre marea lui mirare, Lazăr se arătă surprinzător de receptiv și sfârșitul întrevederii îi găsi situați ferm fiecare pe treapta sa ierarhică. Avertismentul însă nu putea să treacă în uitare. Avertismentul rămânea și fiecare îl interpreta după valoarea atu-urilor pe care le avea la îndemână.

Pe urmă cei doi plecară cu câte o listă întreagă de lucruri pe care trebuiau să le lămurească, să le pună la punct și să le aducă bine finisate la domnul administrator general. Pe Moravetz. Lazăr îl reținu puțin mai mult, fără să-i comunice nimic deosebit, dar ca un semn că administratorul rămâne un personaj mai important decât adjunctul administratorului. Mai ales că nici nu se cunoșteau cu precizie toate funcțiile acestui administrator.

În timpul cât lucraseră, fură deranjați de două ori la telefon. Prima dată Lazăr refuză categoric să stea de vorbă, cineva, un șef de pavilion, trebui să se mulțumească să-l felicite prin. secretară pentru numire. O felicitare întârziată și nu prea importantă. A două oară îl sună pentru acelaș i lucru magazionerul principal al splaiului, un personaj deosebit de important, un domn care, e adevărat îi era subordonat, dar care era singurul în măsură să-ți facă rost de un lucru sau de altul, un om cu care trebuia să te ai mereu bine pentru că, asemenea unui

prestidigitator năzdrăvan, era capabil să facă dispărute și lucrurile din fața ta și să nu le mai scoată la lumină decât cine știe când. Un om deosebit de capabil, desigur, și un bandit pe măsură, mai fioros ca to ți cei ce se îngrămădeau a rum în diferitele funcții noi și vechi. Domnul magazioner șef fusese pe această funcție și acum zece ani și acum douăzeci de ani și poate de când existau pe lume bunuri materiale pe care să le poată face el să apară și să dispară după bunu-i plac și după modul în care era rugat să fie drăguț; el se aflase mereu la datorie.

Acest personaj important îl felicitase călduros pe domnul administrator general, îl asigurase că numirea într-un fotoliu al statului major era pură chestiune de timp, că el va face tot pasibilul ca domnul administrator general să fie cel ales. Alesul, îl mai felicitase și pentru fructuoasa convorbire pe care o avusese cu câteva minute mai înainte domnul administrator general cu domnul Comandant, pentru caldele aprecieri pe care i le adresase domnul Comandant cu acest prilej, lucru care nu trebuie să mire bineînțeles pe nimeni… și sugeră în încheiere să nu se mai deranjeze șefii să-l facă magazioner general, el fiind în stare să-și îndeplinească umila slujbă și din măruntul post pe care-1 ocupa de atâta timp și cu oamenii cu care se obișnuise să lucreze de ani de zile.

Nu, își puse Lazăr. omul ăsta nu poate fi momit eu titluri și onoruri, omul ăsta nu dorește alți popândăi în bârlogul lui. iar avantajele… Cine îi mai poate oferi avantaje unui om care au poate fi refuzat niciodată de nimeni, despre care circulă atâtea legende și care e mai iscusit chiar decât i-a fost zugrăvit renumele?

„Odată poate că ș i eu am fost atât de tare, chiar dacă n-am știut-o, își spuse Lazăr. Dar n-am fost, trebui imediat să-și recunoască. N-am fost pentru că altfel nu mi-aș fi urât atât de mult soarta. Ăsta nu și-o urăște.

Pe urmă, mai stătu o vreme să se gândească la convorbirea cu Luca, la perspectivele pe care le avea de a intra odată și odată în statul acela major, la situația lui Bârzu și mai ales la cea a lui Stein — care reușise să fie de față și la această convorbire telefonică, e drept că de partea cealaltă a firului, adică, ce mai? Chiar acolo unde părea mai inaccesibil de ajuns. După aceea își aminti de Amarilli. Și afară s -au petrecut multe lucruri în ultimul timp, i-ar fi plăcut s-o aibă pe Amarilli secretară în locul individei insipide pe care a primit -o cu o oră mai înainte, atunci când i s-a spus că noua sa funcție îi acordă privilegiul de a avea ș i o asemenea salariată. Unde mai pui că ticăloasa i -a fost împinsă în față aproape cu sila și că nu trebuia să fii deloc deștept ca să-ți dai seama că lucra mai mult pentru un alt șef decât pentru el — pentru Iancu, vezi bine, pentru cine al t ău? Și chiar dacă ar fi venit însuși Sfântul Petru să-i garanteze lui Lazăr că femeia aceea nu l-a văzut și nu l-a auzit în viața ei pe Iancu, domnul administrator general tot nu l-ar fi crezut. Nu, dom’le, cu trucuri din astea ieftine nu-1 mai ducea nimeni!

Dar nici să se ferească de tipesă nu vedea deocamdată vreo posibilitate.

Când o sună, ea veni cu o mulțime de mesaje, bineînțeles doar vești pe care le știa toată lumea sau fleacuri lipsite de orice importanță, plus felicitări de la diferiții slujitori pentru interesanta ș i hotărâtoarea convorbire pe care a purtat-o cu domnul Comandant, convorbire care va avea darul să transforme cu totul în bine munca întregii administrații. („Serviciului administrativ, o corectă Lazăr, serviciu administrativ nu-i totuna cu administrație”, dar fata era cam necioplită, nu putea face asemenea diferențe.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.